sâmbătă, 4 februarie 2017

Confesiuni

Aveam o mulțime de pasiuni pe care mă sfiam în a le împărtăși cu restul lumii. În timp ce în interiorul meu zvâcneau ardent dorințe, exteriorul meu rămânea neutru, ascunzând secrete și pasiuni interzise. Mi-a fost întotdeauna greu să vorbesc despre sentimentele mele, deși erau mai profunde și puternice decât o tornadă și adesea mă zguduiau lăuntric, încât îmi lua ceva vreme să-mi revin din trauma de “a simți”. Cu toate acestea, chinul simțămintelor prea puternice l-am împărtășit cu foarte puțini oameni, dorindu-mi să rămân pentru ceilalți sub o mască lipsită de expresii, ce nu mi-ar fi putut trăda adevărata natură.
Cândva fusesem întrebată: “Dacă ura este cel mai sincer sentiment, care este cel mai puternic?”. În ani de zile, nu reușisem să găsesc răspunsul la această întrebare. M-am întrebat adesea dacă este iubirea, însă iubirea nu este într-atât de puternică pe cât s-ar părea. Iubirea trebuie adesea să fie linișttă, prietenoasă, libertină pentru a rezista timpului. O iubire puternică, ce pune stăpânire pe întreaga ființă are adesea tendința de a se sfârși prin sincerul sentiment de ură, sau prin durere apăsătoare. Însă un sentiment puternic și totuși trecător pe care aveam să-l descopăr, avea să mă dea peste cap: dorința. Adesea, dorința alimentează iubirea. Sau invers. Nu am știut niciodată care este granița dintre cele două, am iubit mereu ce am dorit, cu toate că nu tot ce iubeam, era ceea ce îmi doream ardent. Probabil era motivul pentru care mă îndrăgosteam atât de ușor: imediat ce îmi doream pe cineva, apăreau și sentimente ce duceau spre iubire.
Am fost mereu o fată ce s-a învăluit în mister fără ca măcar ceilalți oameni să realizeze acest lucru; o fată ce povestea un eveniment, lăsând la final ceva nepovestit pentru satisfacția ei personală. Nu m-am grăbit niciodată să dezvălui detaliile vieții mele intime, căci am simțit o oarecare incomoditate față de oamenii care nu erau în stare să îmi ofere ceea ce aveam eu nevoie. M-am sfiit într-atât de tare, încât pentru oamenii din jurul meu, nici nu ar fi părut că există dorințe sau fantezii ce se planau adesea asupra minții mele, tot mai întunecate și murdare.
Visam adesea, de la gesturi pline de tandrețe și iubire, care ajungeau într-un final să se contopească cu primitivitatea animalică a omului și duceau spre instictele primare dăruite de natură. Îmi doream mai mult decât gânduri ce se proiectau pe planul ireal al minții mele; îmi doream atingeri reale și săruturi pasionale; fusesem creată să doresc și să fiu dorită, să iubesc și să fiu iubită mai profund decât poate această lume înțelege.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu