vineri, 2 septembrie 2016

bucăți de sticlă


Deși ar fi trebuit să apar cu această postare mai devreme, m-am decis să descriu în câteva rânduri cum a fost vara mea.
Începutul părea promițător: muzică indie și liniștea propriei camere. Singurătatea este bună, citeam peste tot. Râvneam după o izolare absolută față de lume din ce în ce mai disperat odată ce am văzut că pierd pe rând persoane ce păreau că se îmbulzesc spre ieșirea din viața mea, speriați de incendiul ascuns după privirea mea ce-i intrigase atât de mult cândva. M-am cufundat în muzică; zilele le petreceam ascultând hiturile anilor '80, în timp ce seara fredonam Lana del Rey până târziu, plângând la versurile melodiei Dark Paradise. Mă înveleam în pătura mea groasă, spunându-le tuturor că nu vreau să vorbesc și nu mi-e foame. Citisem Clopotul de sticlă și mă gândeam tot mai mult la viitorul meu, la mine și Esther și la cât de multe aveam în comun.
Am mers la doctorul de familie plângând; mi-au fost prescrise pastile de psihiatrie pentru depresie în timp ce mă izolam tot mai mult. Am renunțat după o săptămână la ele căci era zadarnic tot acel joc de-a te vor ajuta, dar m-am retras tot mai tăcută spre viața mea interioară.
Cu toții călatoreau, făceau planuri și se distrau, în timp ce toate planurile mele pentru care așteptasem în special vacanța se ruinau și erau distruse și luate de vânt precum un praf nedorit pe asfaltul curat al vieții. Simțeam o deznădejde cumplită ce mi-a mai fost alungată într-o săptămână din august cât am fost la verișoara mea. Stările mele treceau de la dispoziție bună la deprimare. Nu o să vă iert pe niciunul, nu contenea inima mea să grăiască, furioasă pe toți cei ce mă jigniseră prin comportamentul lor, îmi influențaseră vara și planurile.
Iar acum nu sunt disperată, însă simt repulsie pentru natura umană și toți acei oameni care nu au avut tupeul de a-mi spune adevărul în față; toți acei oameni fără curaj și onoare ce s-au oprit din drumul lor, îngreunându-l pe al meu. E deja septembrie și am decis să încep ceva; nu știu ce, dar voi începe în ciuda deznădejdii ce mi-a golit sufletul o vară întreagă.  Și mă voi duce departe de locurile știute și voi căuta în alte părți pentru că pentru asta am fost făcută. Sunt o căutătoare de bucăți și nu am cum să le găsesc pe toate în același loc, iar pe unele le voi pierde pe parcurs pentru a le înlocui cu altele noi. Poate eu nu trăiesc sub un clopot de sticlă, ci eu trăiesc înconjurată de cioburi; bucăți de diferite forme și culori pe care le adun într-un sac și le car după fiecare experiență. Poate că zilele scurse până în prezent din 2016 nu au fost făcute pentru căutări, cât pentru îndepărtarea unor bucăți colorate bizar ce-mi distorsionau viziunea despre realitate. Iar fie că îmi place sau nu, voi continua fără greutatea lor, simțind doar lipsa lor în geanta mea mai ușoară și mai goală de cioburile ce obișnuiau să reflecte lumina soarelui dogoritor al bolavului iulie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu