luni, 29 august 2016

apus târziu


La apus totul are o infinitate ce zace în cerul acela din al cărui nori izbucnesc flăcări. Mi-a lipsit mult liniștea pe care o pot avea în singurătatea îngăduitoare. Oamenii îmi dau o mulțime de fiori și emoții ce mă tulbură lăuntric până când îmi distrug nervii în întregime și mă lasă rece precum un fulg de nea, nou-născut, dar care urmează să aterizeze în mijlocul flăcărilor încinse.

Ce văd la apus? Că suntem cu toții pe același pământ, visând la coloritul cerului, la frumusețile Universului și galaxiilor sale.

Văd culori pe care nu le-am mai văzut, dar care îmi amintesc de trecut.
Văd un apus aprins, în flăcările-i dogoritoare, prin care răsuflă soarele ascuns după norii bolnavi, care-mi amintește de oameni dragi pierduți.
Văd depărtări ce-mi amintesc despre cum este să fii aproape.
Scriu cuvinte noi cu litere atât de cunoscute mie și totuși, nu știu să le citesc. Cunoșteam o altă limbă iar pe aceasta mi-e greu să o învăț. Cândva o știam, dar altfel.

Și iată, cum soarele dispare. După orizont, lăsând în urmă munți grei de nori cenușii.

Sunt aproape de departe și departe de aproape.
Sunt aproape de cei ce nu mă cunosc, și departe de cei pe care-i iubesc;
la fel ca un apus târziu în care soarele atinge mai degrabă pământul decât cerul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu