luni, 29 august 2016

apus târziu


La apus totul are o infinitate ce zace în cerul acela din al cărui nori izbucnesc flăcări. Mi-a lipsit mult liniștea pe care o pot avea în singurătatea îngăduitoare. Oamenii îmi dau o mulțime de fiori și emoții ce mă tulbură lăuntric până când îmi distrug nervii în întregime și mă lasă rece precum un fulg de nea, nou-născut, dar care urmează să aterizeze în mijlocul flăcărilor încinse.

Ce văd la apus? Că suntem cu toții pe același pământ, visând la coloritul cerului, la frumusețile Universului și galaxiilor sale.

Văd culori pe care nu le-am mai văzut, dar care îmi amintesc de trecut.
Văd un apus aprins, în flăcările-i dogoritoare, prin care răsuflă soarele ascuns după norii bolnavi, care-mi amintește de oameni dragi pierduți.
Văd depărtări ce-mi amintesc despre cum este să fii aproape.
Scriu cuvinte noi cu litere atât de cunoscute mie și totuși, nu știu să le citesc. Cunoșteam o altă limbă iar pe aceasta mi-e greu să o învăț. Cândva o știam, dar altfel.

Și iată, cum soarele dispare. După orizont, lăsând în urmă munți grei de nori cenușii.

Sunt aproape de departe și departe de aproape.
Sunt aproape de cei ce nu mă cunosc, și departe de cei pe care-i iubesc;
la fel ca un apus târziu în care soarele atinge mai degrabă pământul decât cerul.

joi, 25 august 2016

Eu descrisă în gif-uri din Să înceapă aventura

Nu știu câți dintre voi îmi împărtășiți această pasiune, însă eu personal pot spune că sunt îndrăgostită de serialul Adventure Time. De-a lungul timpului, am strâns unele gif-uri pe care am decis să le împărtășesc cu voi. Fiecare, are, desigur, o semnificație aparte.

Sunt foarte sensibilă și de fiecare dată când greșesc sunt mai afectată decât ar trebui. Mă critic de una singură ca apoi tot eu să-mi iau apărarea:

Arăt mai mult decât ciudat când încerc să fiu autoritară.

Am obiceiul de a lua în seamă lucrurile negative mai mult decât ar trebui.

Enervează-mă și devin cea mai ignorantă persoană pe care o cunosc.

Sunt atât de leneșă încât dimineața nici tractorul nu mă scoate din pat.

Am momente în care cred că nimănui nu-i pasă și-mi doresc ca oamenii să-mi arate contrariul.

Sunt romantică.

Am momente în care cred că oamenii mă urăsc pur și simplu.

Am moduri ciudate de a mă distra.

Am foarte puține momente când am încredere în mine și chiar și atunci o iau pe arătură.

Dacă îmi țin emoțiile pentru mine însămi, explodez.

Mă enervez repede când oamenii-mi pun întrebări multe.

Îmi plac poveștile de dragoste cu acțiune haotică.

Mă gândesc până când doare la persoana de care sunt îndrăgostită.
(ignorați ce scrie :D)

Uneori, dramatizez.

Știi că-mi ești persoană de încredere dacă flirtez cu tine. Indiferent cine ești.

Uneori îmi doresc să am un iubit mai mult decât orice, încât fac o dramă din asta.

Iubesc muzica, adică, cine nu o iubește?

Îmi place să admir oamenii pentru ceea ce sunt.

Uneori iau apărarea unor oameni, deși nici măcar nu-i cunosc.

Îmi place să privesc oamenii. Mult.

Și cred prea mult în iubire și chestii.

Dar, hei! Viața e oricum o aventură, nu?







Nu știu nimic.

Credeam atâtea. Credeam că știu atâtea. Dar de fapt, nu știu nimic.

Nu știu și nu îmi este rușine să spun asta. După atâtea căutări de sensuri, de rosturi ale vieții, de motive de a trăi, cred că eu însămi sunt de ajuns. Și nu mi-e frică să recunosc, astăzi, că eu sunt de ajuns. Eu însămi, fără să-mi expun manierele, cunoștințele, fără să râd la fiecare glumă, fără să caut atenție. Eu însămi, precum un diamant neșlefuit care e conștient de autenticitatea lui chiar dacă nu a trecut prin mâinile oamenilor și nu a fost încă șlefuit. Chiar și sub greutatea celor mai masivi munți, un diamant rămâne un diamant.

miercuri, 24 august 2016

Recenzie - Clopotul de sticlă de Sylvia Plath

A trecut ceva vreme și deși de obicei primesc un cot de la alte persoane să mai postez, astăzi m-am ghiontit de una singură, în timp ce citeam în arhivele blogului, curioasă.
Am revenit așadar cu o recenzie a unei cărți care nu m-a dat neapărat pe spate, ci m-a făcut mai degrabă să-mi reanalizez situația. Clopotul de sticlă de Sylvia Plath, căci despre această carte vorbesc, este genul de carte pe care nu aș recomanda-o oricui. Trecând printr-o stare destul de dificilă, am găsit-o în unele momente deprimantă, însă de fiecare dată pot spune că a reușit să se plieze pe sufletul meu.
Personajul principal, Esther Greenwood este o fată în vârstă de nouăsprezece ani cu o situație destul de bună însă a cărei problemă este faptul că gândește mult prea mult. Esther trăiește într-o lume pe care o analizează neîncetat, ajungând să tragă nemulțumită concluzii despre ea însăși. Din acest punct de vedere, pot spune că m-am regăsit.
Își dorește să își găsească o meserie profitabilă însă nu o atrage ideea de a face ceva doar de dragul câștigului financiar. Este atrasă de scris și ar vrea să devină poetă însă nu crede că are suficientă experiență încât să scrie. Și-ar dori să se căsătorească însă respinge ideea de a depinde de un bărbat și de a avea o familie. Toate aceste contradicții se adună pe umerii tinerei Esther și devin mai grele cu cât timpul trece; viața devine monotonă și lipsită de saț odată ce confuzia se instalează.
Lumea prezentată de Sylvia Plath este destul de bizară; deși interesantă, este anostă, sentimentele personajului fiind fără substanță și realizările având o infimă importanță. Așadar, aș spune, că universul construit este destul de deprimant. Nimic nu are importanță și în același timp totul are consecințe. Esther urăște o parte din trecutul ei și acesta este motivul pentru care nu poate fi mulțumită de ceea ce este în prezent. Ea își dorește un viitor strălucit însă nu știe pe ce cale ar trebui să o apuce.
Având în vedere că o apreciez pe Sylvia ca autoare și m-am documentat în privința vieții ei, pot spune că acest roman este viața din perspectiva tinerei care fusese ea. Indecisă. Din câte m-am documentat, am aflat că acest roman a fost publicat nu cu multe luni înainte ca aceasta să se sinucidă.
Cred că acest roman explică cel mai bine trăirile unui viitor adult care se află în postura de a-și alege drumul în viață, iar atunci fiecare opțiune pare că este nulă și speranțele pentru viitor sfârșesc devorate de teama de a face o alegere greșită.