marți, 27 decembrie 2016

Film | Jane Eyre (2011)

Foarte puțină lume se declară cu adevărat mulțumită de adaptările recente ale filmelor mai vechi sau ale cărților care au fost adaptate cu ceva timp în urmă. Este adevărat că unele povești nu pot fi readaptate în maniera în care să pară mai bune, pentru că există unele filme care în ciuda faptului că sunt vechi, cu greu pot fi întrecute, să nu mai vorbesc despre profunzimea unei cărți care poate fi cu greu transpusă într-un film. Eu una însă mă pot declara mai mult decât mulțumită de adaptarea cărții Jane Eyre din anul 2011, un film care îi are în rolurile protagoniștilor pe îndrăgita Mia Wasikowska și chipeșul Michael Fassbender.

Jane Eyre este cel mai cunoscut roman al autoarei Charlote Brontë și spune povestea personajului eponim, o orfană care rămâne în grija mătușii sale. Aceasta având-o prea puțin la inimă, o trimite departe pe nepoata ei, la o școală strictă unde Jane este educată și unde are să devină profesoară. Vrând să nu mai depindă de acel loc, Jane își caută de lucru și astfel ajunge guvernanta unei fetițe pe nume Adele, la Thornfield Hall, un loc destul de interesant din multe puncte de vedere. Încă de la prima întâlnire, Jane este captivată de temperamentul stăpânului, Edward Rochester, față de care va ajunge mai târziu să poarte niște sentimente ce o vor înălța și coborî în același timp.

Contrastul dintre cei doi este foarte interesant; pentru mine ambii reprezintă cea mai bună variantă a personajelor. Jane, delicată însă în același timp, cu o voință puternică și un foc interior greu de stăvilit și Edward, puternic și totuși confuz de rolul său în această lume. Ambele personaje puternice, manifestându-și această putere în diferite maniere. Cred că această chimie dintre personalitățile personajelor am regăsit-o în cei doi actori. Mia este o Jane ideală, iar lui Michael i se potrivește mai mult decât ar părea rolul lui Edward. În film, totul este imprecis și în ciuda acestui fapt, acțiunea curge natural.

Replicile mi-au fost pe plac foarte mult, deoarece au fost adaptate destul de bine după dialogurile din carte. Un alt lucru care mi-a plăcut foarte mult a fost locația aleasă pentru Thornfield Hall: o locație misterioasă și în același timp, înfloritoare în primăveri; plăcută și totuși dând impresia că ar tăinui ceva.
Filmul acesta primește foarte multe puncte bonus pentru coloana sonoră. Am simțit tumultul interior pe care îl trăia Jane prin muzică; totul atât de năvalnic și confuz, precum avalanșa de sentimente de care este inima dânsei capabilă.
Aș recomanda acest film tuturor persoanelor care tânjesc să iasă din lumea aceasta obișnuită a indiferenței și să pătrundă în mintea și inima tumultoasă a lui Jane în care fiecare sentiment este real.

duminică, 25 decembrie 2016

The girl who danced with the stars


She has always been a goddess. Her voice had the beauty of sirens, and the way she walked made people remember about the dancing fairies. She dressed herself with beautiful songs and fell asleep in a bed of roses and letters full of poetry. She had the heart of a lustful demon, but her mind was as clear as the snow. She danced with the stars and even the moon and the sun envied her because she had a pure beauty that shone even brighter than the light itself. She wasn't afraid of being wrong because she knew that every mistake she made was another stair which was supposed to help her rise even higher; she knew to learn, to change, to adapt to any situation and this scared people the most. Even men were afraid of her strength: she knew to love well; her love was like tornado because she could give everything. What scared them was the dashing way she could take back everything she had given. She gave light, but left those who betrayed her in a world dominated by an eternal darkness. She gave love, but left those who didn't love her back as much as she did with an empty heart and with the lack of loving another person; only the tasteless feeling of wanting to feel again the bliss of adoring her.

She was both, a blessing and a curse. But more than this, she was real: and it was her power, for even her weaknesses were virtues.

– Flavia B.

sâmbătă, 24 decembrie 2016

Muzică #2 | Lana Del Rey


I paint the house black
My wedding dress black leather too
You have no room for light
Love is lost on you


Share my body and my mind with you
That's all over now
Did what I had to do
'Cause you're so far past me now
(...)

Got my little red party dress on
Everybody knows that I'm the best
I'm crazy

When the people I used to know found out what I had been doing, how I'd been living, they asked me why - but there's no use in talking to people who have home.
They have no idea what it's like to seek safety in other people - for home to be wherever you lay your head.
I was always an unusual girl.
My mother told me I had a chameleon soul, no moral compass pointing due north, no fixed personality; just an inner indecisiveness that was as wide and as wavering as the ocean...
(...)
I hear the birds on the summer breeze,
I drive fast, I am alone in midnight
Been tryin' hard not to get into trouble,
But I, I've got a war in my mind
So, I just ride
(...)
Every night I used to pray that I'd find my people, and finally I did on the open road.
We had nothing to lose, nothing to gain, nothing we desired anymore, except to make our lives into a work of art.

Bela Lugosi și experiența mea cu filmele vechi

Prea puțin credit i se acordă în zilele noastre actorului Bela Lugosi (pe numele său real, Béla Ferenc Dezső Blaskó). Nici eu nu mă pot declara o adevărată fană; îl descoperisem cu un an în urmă, iar să urmăresc filme cu el am început abia vara trecută. Însă pot spune că experiența a fost într-adevăr una interesantă.
Nu foarte multă lume se dă în vânt după filmele vechi, despre cele care aparțin anilor '30 nici nu cred că mai trebuie să pomenesc. Ce-i drept, asta depinde de subiectivitatea fiecăruia. Nici eu nu mă pot declara o împătimită a filmelor vechi, deși admir actrițe precum Vivien Leigh, Audrey Hepburn, Marilyn Monroe, Elizabeth Taylor ș.a. Ce se deosebește însă la filmele cu Bela Lugosi este atmosfera; se simte cum aerul sumbru al actorului acaparează întreaga ecranizare, motiv pentru care am fost intrigată să acord o șansă acestor filme, iar eu una nu pot spune că am avut vreun regret.
Vorbind despre Bela Lugosi, pe acest actor este posibil să-l știți deoarece a avut un rol remarcabil în filmul Dracula din anul 1931. Sunt convinsă că puțini oameni l-au văzut, însă sunt o mulțime de poze și gifuri pe internet cu dânsul în acest rol.  Bela Lugosi are o expresitate specifică lui care se reflectă cel mai bine în privirea-i pătrunzătoare. Deși nu era tocmai tânăr în momentul în care a jucat în acest film, pot spune că l-am găsit plin de sex-appeal. Iar vocea lui emană o senzualitate pe care cu greu o pot găsi la actorii din zilele noastre.

Fiind o adevărată fană a poetului Edgar Allan Poe, mi-a fost atrasă atenția atunci când am văzut că a jucat într-un film numit The Raven. Nu a mai durat mult și am descoperit că mai există un film în care a jucat, numit The Black Cat. Astfel, am aflat că actorul a jucat într-o mulțime de filme cu tentă horror din perioada anilor '30, fiind și filmele care l-au făcut popular.
Filmele acestea nu pot fi numite însă filme horror, cel puțin după standardele de astăzi. Nu au efecte uimitoare și nici scene scârboase. Însă, au un aer aparte: sumbru și misterios, iar faptul că sunt vechi mă face să dau mai multă credibilitate poveștii promovate. Și poate că despre asta este vorba în artă, fie ea de orice fel, să acorzi credibilitate mesajului promovat.

vineri, 23 decembrie 2016

De ce este important să te iubești pe tine însuți?

“Dare to love yourself
as if you were a rainbow
with gold at both ends.” 
Degeaba am fost cababilă să le scriu poezii și scrisori celor pe care îi iubeam, atâta vreme cât prea puțin conștientizam adevăratul sens al iubirii și astfel, se poate spune că acele rânduri erau cuvinte desprinse din sufletul meu suferind, care nu cunoștea ce înseamnă cu adevărat iubirea.
Sufeream de lipsă de iubire, într-adevăr. Și această lipsă de iubire nu se referă la faptul că nu am fost iubită; persoanele ce m-au iubit, mi-au arătat asta, fie că am conștientizat lucrul acesta mai târziu decât trebuia. Însă nu eram iubită de mine însămi.
Starea mea de nemulțumire față de propria persoană mă acaparase, încât devenise un sentiment de care îmi era frică să mă detașez. Mi se părea ceva normal să cred despre mine că nu pot face o mulțime de lucruri și că depind de alți oameni.
Am avut această stare aproape un an până când s-a produs inevitabilul: oamenii pe care îi iubeam atât de mult, au început să mă părăsească, să nu mai pomenesc despre faptul că singura persoană pe care o aveam aproape și îmi făcea toate mofturile, adică mama, a plecat în străinătate să lucreze. Și astfel am rămas dezvelită, fără nicio apărare în fața necruțătoarei vieți.
În acele momente nu înțelegeam, însă acum privesc la suferința mea destul de împăcată. A trebuit să învăț într-un anume fel să îmi iau zborul, fără să călătoresc în stol, ci singură, ca o pasăre liberă și conștientă de propriile decizii; de ceea ce gândește, simte, își dorește să facă.
“We are all alone, born alone, die alone, and—in spite of True Romance magazines—we shall all someday look back on our lives and see that, in spite of our company, we were alone the whole way. I do not say lonely—at least, not all the time—but essentially, and finally, alone. This is what makes your self-respect so important, and I don't see how you can respect yourself if you must look in the hearts and minds of others for your happiness.” 
Am început astfel să mă respect. Iar respectul este una dintre cele mai importante forme de iubire. Să petrec timp cu mine însămi a devenit o binecuvântare. Timpul pe care mi-l acord mie mă ajută să petrec timp la fel de minunat alături de alte persoane când sunt cu acestea. Când mă desprind de solitudine, nu am sute de prieteni și chiar și cei pe care îi am, nu pot spune că îi las să îmi acapareze viața (așa cum făceam cândva). Îi ascult și mă ascultă, însă fiecare este liber să facă ce își dorește, fără teama de a fi judecat. Și totuși ne putem numi în continuare prieteni, pentru că asta înseamnă prietenia de fapt: să acorzi cuiva ocazia de a fi el însuși fără să se teamă că va fi judecat. Relațiile dintre oameni, fie acestea de orice fel, nu trebuie să fie stresante și obositoare. Și nu trebuie să ne punem încrederea în oameni că vor face pentru noi ce noi nu facem pentru noi. Oamenii sunt ca niște lumini colorate; unii ne luminează mai puternic, alții mai slab, însă în momentul în care luminile sunt stinse, rămânem cu noi înșiși.
Ca să răspund la întrebarea din titlu, este important să te iubești: așa cum este important să respiri, să mănânci, să îndeplinești orice funcție vitală. Singura persoană căreia i te poți dărui în totalitate ești tu însuți: tu îți cunoști cel mai bine nevoile și bucuriile, tu ești cel capabil să schimbe ceva, atât la propria persoană, cât și la ceva ce nu îți convine și se află în mediul exterior. Abia după ce îți îndeplinești datoriile față de sine, poți să îndeplinești și datoriile pe care le ai față de ceilalți. Așa cum nu poți face ceva când ești bolnav, nici să iubești pe alții nu poți când nu te iubești pe tine, poate doar dacă vrei să le oferi iubirea cu iz amărui a nemulțumirii pe care o porți de ceva vreme în tine, încât să-ți destabilizezi relațiile cu tine și lumea exterioară în același timp.
Dacă este un lucru pe care l-am învățat, este acela că iubirea față de ceilalți pornește prin iubirea față de sine.
“I care for myself. The more solitary, the more friendless, the more unsustained I am, the more I will respect myself.” 

joi, 22 decembrie 2016

Muzică #1 | ex Chinawoman, Michelle Gurevich

Cum nu știu pe viitor cât de ocupată voi fi cu școala, am decis să fac o rubrică la care nu îmi va fi prea greu să postez. Voi scrie despre artiștii și melodiile mele preferate.
Pe Michelle Gurevich am descoperit-o pe vremea în care încă se intitula Chinawoman. Muzica ei misterioasă mi-a atras atenția încă din primele secunde ale audiției. Lovers Are Stragers a fost prima melodie pe care am ascultat-o, fiind și printre cele mai populare melodii ale artistei. Am regăsit multe adevăruri în versurile sale.

Expressing your uncertainties
Through years of anniversaries
Then five years down the line
You say, "She was never my type"

Lovers are strangers
There's nothing to discuss
Hearts will be faithful
While the truth is told to someone else

Blue eyes saw love's first embrace
The boy down the road
I wonder if he's alive today

Young girls go laughing past on the road
No one pays attention to the old
But at least we know justice will be served
In the end everyone gets their turn

We are smart
We can crack the formula
Learn to laugh about the occasional fuck
Always have been one to endorse openness
Now I fear some things best not discussed

De ce am încetat să vorbesc atât de mult despre problemele mele

“Is it really possible to tell someone else what one feels?” 
În urmă cu un an, pe când eram o fată dominată încă de ceva anxietăți și frica de a nu pierde persoane, aveam prosteasca tendință ca atunci când pățesc ceva, să răspândesc acea problemă în întregul meu cerc de prieteni, fiind în principal concentrată pe felul în care mă simțeam și cât de mult durea tot ce s-a întâmplat. Nu rămânea niciun detaliu nespus, nu rămânea niciun sentiment fără să nu fie expus. Eram sinceră și deși știu că sinceritatea este o adevărată virtute, de foarte multe ori am avut de suferit din pricina acestei precizii cu care m-am expus în fața celorlalți. Odată cu trecerea timpului, cercul meu de apropiați s-a restrâns tot mai mult și am început să citesc doar prin fapte adevăratele sentimente ale celor din jurul meu, căci există și o zicală "Prietenul adevărat la nevoie se cunoaște". Plângându-mă tot mai mult de ce mi se întâmplă, am început să realizez că nu are niciun sens să vorbesc despre ce simt și ce mi se întâmplă. Adesea oamenii sunt nepuntincioși în rezolvarea problemelor altora, iar cu cât timpul trecea, citeam în cuvintele și reacțiile lor că se săturaseră să mă asculte. Aceeași poveste repetată. Rănită și rănită din nou, până în momentul în care să-mi expun sentimentele nu m-a mai satisfăcut deloc. 
Într-un final, am ajuns la concluzia că a-ți spune problemele aduce prea puține beneficii. Într-adevăr, în acele momente simțeam o nevoie puternică de a-mi exprima sentimentele, însă timpul m-a lămurit de inutilitatea acestui lucru. Și m-am acomodat cu timpul ca rareori atunci când întâmpin o dificultate să alerg plângând în brațele apropiaților, căutând consolare. Am descoperit pe pielea mea că nu oricine te ascultă dorește cu adevărat să te ajute. Prea puțini sunt în stare să te ajute să găsești rezolvarea unei probleme, și mai puțini te ascultă pentru că le pasă. Adesea oamenii sunt doar curioși de starea ta emoțională, așa cum sunt intrigați de o nouă bârfă pe care abia așteaptă să o răspândească. De asemenea, e preferabil ca oamenii să nu-ți știe țelurile. Cu cât le împărtășești oamenilor aceste lucruri, vei pierde din motivație. Iar dacă mai întâmpini și pe cineva cu chef de glume care să rănească sentimente, s-ar putea să îți ia ceva până să mai crezi în obiectivul pe care cu câteva momente înainte erai atât de motivat să îl atingi.
Am încercat și încă încerc să mă desprind cât mai mult de opiniile oamenilor și să acționez după cum consider eu a fi mai bine, fără să am nevoie de validarea acestora. Trebuie să ating puncte cât mai înalte de independență căci cu adevărat nu mă pot baza pe alte persoane, doar pe persoana proprie. Ceilalți oameni sunt temporari în viața mea, oricât de mult mi-aș dori să rămână pe veci. Pot îndrepta ce consider greșit, pot accepta ce consider corect. Iar de mă supără ceva, nu pot decât să schimb acel lucru sau să plec.
“Don't look to the approval of others for your mental stability” 

Home sweet home | pictures

Deși locuiesc într-un sat  destul de mic ca întindere și ai cărui locuitori sunt puțini, de fiecare dată când mă întorc acasă reușesc să surpind natura în cele mai frumoase momente, motiv pentru care, fotografiez tot ce prind.

De fiecare dată când ajung acasă, sunt întâmpinată de pisici. Pe pisica de mai jos o am de foarte mult timp, este cea mai bătrână dintre toate pisicile mele și sunt foarte atașată de ea.

Mă atrage imaginea măceșului, în special în zilele de iarnă când fructele rubinii contrastează cu zăpada.




De asemenea, găsesc imaginea trandafirilor acoperiți de zăpadă frumoasă datorită contrastelor pe care le îmbină. Trandafirii calzi ai verii și zăpada iernii, both pure, both beautiful.



Revenire

Am decis să mă întorc în acest loc care pentru mine e acum asemănător jurnalului drăguț pe care îl găsești după ani buni și te gândești la cât de interesant ar fi să continui să îl scrii cu mintea pe care o ai acum. Îmi plac contrastele; sunt atrasă de schimbare.
Nu sunt la fel de motivată pe cât eram cândva și totuși scriu fără să îmi pun prea multe întrebări; nu îmi dau seama ce sentiment mă readuce aici. Am devenit mai superficială în ultima vreme; căci acordând atâta importanță universului meu interior, nu făceam decât să-mi îngreunez viața iremediabil. Acum trăiesc în universul meu în care lucrurile sunt pe cât de grele, pe atât de simple și mă bucur de ceea ce văd, aud, ating, miros, gust. Senzorială, poate puțin superficială, însă eu până în vârfurile degetelor.
O să vorbesc în continuare despre lucrurile care îmi plac și pe care le-am achiziționat; în ultimul timp am dezvoltat o pasiune pentru haine și o să postez pe aici ce am mai cumpărat, iar dacă se întâmplă un miracol de Crăciun și avansez în viața socială și poate particip la un eveniment, voi scrie nerăbdătoare aici toate detaliile. Încă îmi fac curaj să postez despre hainele achiziționate în ultima vreme, însă problema e momentan lumina (e greu să faci poze în decembrie după ora 4 după-amiaza). Voi reveni zilele următoare și vă voi vorbi despre ce am mai făcut. (Să sperăm că până atunci nu dau foc casei în încercarea de a mă pregăti de sărbători.)

supernovă


Mi s-a spus că aș arde mult prea intens pentru galaxia în care viețuim. Că m-am aprins mult prea grăbit și oamenii sunt adesea obosiți de lumina-mi agasantă. Așa că m-am stins fără veste și orbiseră cu toții. În lumina aceea limpede pe care o răspândisem, nimeni nu fusese capabil să îmi vadă culorile. Eu am continuat să luminez, însă doar pentru proprii mei ochi, încât am descoperit un tezaur în razele pe care le împărțeam tuturor, dar pe care nimeni nu le distingea cu adevărat.
Am început să ard pătimaș pentru mine și am devenit cel mai colorat punct din propriul univers. O supernovă ce se mișcă și explodează departe de privirile celorlalți, doar de dragul de a-și vedea singură grandoare și de a se bucura de propria-i avalanșă ardentă de culori.
Și poate că aceasta este moartea mea, căci explodez și mor; dar eu sunt capabilă să renasc, să devin, să mă schimb și să continui dansul stelelor; până la sfârșitul universului.
Poate că nu sunt Soarele neschimbat ce dăinuie veșnic în acest univers cu iubirea sa cordială, ce face florile să înflorească, ce dăruiește viață de miliarde de ani; însă sunt o supernovă efemeră ce trăiește prompt și intens tot ce soarelui îi ia o întreagă veșnicie să înțeleagă; și o fac doar de dragul de a dansa printre stele, fără să mă tem că-i voi răni pe alții; pentru că sunt singură și nu depind de nimeni; sunt trecătoare, iar acesta este avantajul meu în Univers.

vineri, 2 septembrie 2016

bucăți de sticlă


Deși ar fi trebuit să apar cu această postare mai devreme, m-am decis să descriu în câteva rânduri cum a fost vara mea.
Începutul părea promițător: muzică indie și liniștea propriei camere. Singurătatea este bună, citeam peste tot. Râvneam după o izolare absolută față de lume din ce în ce mai disperat odată ce am văzut că pierd pe rând persoane ce păreau că se îmbulzesc spre ieșirea din viața mea, speriați de incendiul ascuns după privirea mea ce-i intrigase atât de mult cândva. M-am cufundat în muzică; zilele le petreceam ascultând hiturile anilor '80, în timp ce seara fredonam Lana del Rey până târziu, plângând la versurile melodiei Dark Paradise. Mă înveleam în pătura mea groasă, spunându-le tuturor că nu vreau să vorbesc și nu mi-e foame. Citisem Clopotul de sticlă și mă gândeam tot mai mult la viitorul meu, la mine și Esther și la cât de multe aveam în comun.
Am mers la doctorul de familie plângând; mi-au fost prescrise pastile de psihiatrie pentru depresie în timp ce mă izolam tot mai mult. Am renunțat după o săptămână la ele căci era zadarnic tot acel joc de-a te vor ajuta, dar m-am retras tot mai tăcută spre viața mea interioară.
Cu toții călatoreau, făceau planuri și se distrau, în timp ce toate planurile mele pentru care așteptasem în special vacanța se ruinau și erau distruse și luate de vânt precum un praf nedorit pe asfaltul curat al vieții. Simțeam o deznădejde cumplită ce mi-a mai fost alungată într-o săptămână din august cât am fost la verișoara mea. Stările mele treceau de la dispoziție bună la deprimare. Nu o să vă iert pe niciunul, nu contenea inima mea să grăiască, furioasă pe toți cei ce mă jigniseră prin comportamentul lor, îmi influențaseră vara și planurile.
Iar acum nu sunt disperată, însă simt repulsie pentru natura umană și toți acei oameni care nu au avut tupeul de a-mi spune adevărul în față; toți acei oameni fără curaj și onoare ce s-au oprit din drumul lor, îngreunându-l pe al meu. E deja septembrie și am decis să încep ceva; nu știu ce, dar voi începe în ciuda deznădejdii ce mi-a golit sufletul o vară întreagă.  Și mă voi duce departe de locurile știute și voi căuta în alte părți pentru că pentru asta am fost făcută. Sunt o căutătoare de bucăți și nu am cum să le găsesc pe toate în același loc, iar pe unele le voi pierde pe parcurs pentru a le înlocui cu altele noi. Poate eu nu trăiesc sub un clopot de sticlă, ci eu trăiesc înconjurată de cioburi; bucăți de diferite forme și culori pe care le adun într-un sac și le car după fiecare experiență. Poate că zilele scurse până în prezent din 2016 nu au fost făcute pentru căutări, cât pentru îndepărtarea unor bucăți colorate bizar ce-mi distorsionau viziunea despre realitate. Iar fie că îmi place sau nu, voi continua fără greutatea lor, simțind doar lipsa lor în geanta mea mai ușoară și mai goală de cioburile ce obișnuiau să reflecte lumina soarelui dogoritor al bolavului iulie.

luni, 29 august 2016

apus târziu


La apus totul are o infinitate ce zace în cerul acela din al cărui nori izbucnesc flăcări. Mi-a lipsit mult liniștea pe care o pot avea în singurătatea îngăduitoare. Oamenii îmi dau o mulțime de fiori și emoții ce mă tulbură lăuntric până când îmi distrug nervii în întregime și mă lasă rece precum un fulg de nea, nou-născut, dar care urmează să aterizeze în mijlocul flăcărilor încinse.

Ce văd la apus? Că suntem cu toții pe același pământ, visând la coloritul cerului, la frumusețile Universului și galaxiilor sale.

Văd culori pe care nu le-am mai văzut, dar care îmi amintesc de trecut.
Văd un apus aprins, în flăcările-i dogoritoare, prin care răsuflă soarele ascuns după norii bolnavi, care-mi amintește de oameni dragi pierduți.
Văd depărtări ce-mi amintesc despre cum este să fii aproape.
Scriu cuvinte noi cu litere atât de cunoscute mie și totuși, nu știu să le citesc. Cunoșteam o altă limbă iar pe aceasta mi-e greu să o învăț. Cândva o știam, dar altfel.

Și iată, cum soarele dispare. După orizont, lăsând în urmă munți grei de nori cenușii.

Sunt aproape de departe și departe de aproape.
Sunt aproape de cei ce nu mă cunosc, și departe de cei pe care-i iubesc;
la fel ca un apus târziu în care soarele atinge mai degrabă pământul decât cerul.

joi, 25 august 2016

Eu descrisă în gif-uri din Să înceapă aventura

Nu știu câți dintre voi îmi împărtășiți această pasiune, însă eu personal pot spune că sunt îndrăgostită de serialul Adventure Time. De-a lungul timpului, am strâns unele gif-uri pe care am decis să le împărtășesc cu voi. Fiecare, are, desigur, o semnificație aparte.

Sunt foarte sensibilă și de fiecare dată când greșesc sunt mai afectată decât ar trebui. Mă critic de una singură ca apoi tot eu să-mi iau apărarea:

Arăt mai mult decât ciudat când încerc să fiu autoritară.

Am obiceiul de a lua în seamă lucrurile negative mai mult decât ar trebui.

Enervează-mă și devin cea mai ignorantă persoană pe care o cunosc.

Sunt atât de leneșă încât dimineața nici tractorul nu mă scoate din pat.

Am momente în care cred că nimănui nu-i pasă și-mi doresc ca oamenii să-mi arate contrariul.

Sunt romantică.

Am momente în care cred că oamenii mă urăsc pur și simplu.

Am moduri ciudate de a mă distra.

Am foarte puține momente când am încredere în mine și chiar și atunci o iau pe arătură.

Dacă îmi țin emoțiile pentru mine însămi, explodez.

Mă enervez repede când oamenii-mi pun întrebări multe.

Îmi plac poveștile de dragoste cu acțiune haotică.

Mă gândesc până când doare la persoana de care sunt îndrăgostită.
(ignorați ce scrie :D)

Uneori, dramatizez.

Știi că-mi ești persoană de încredere dacă flirtez cu tine. Indiferent cine ești.

Uneori îmi doresc să am un iubit mai mult decât orice, încât fac o dramă din asta.

Iubesc muzica, adică, cine nu o iubește?

Îmi place să admir oamenii pentru ceea ce sunt.

Uneori iau apărarea unor oameni, deși nici măcar nu-i cunosc.

Îmi place să privesc oamenii. Mult.

Și cred prea mult în iubire și chestii.

Dar, hei! Viața e oricum o aventură, nu?







Nu știu nimic.

Credeam atâtea. Credeam că știu atâtea. Dar de fapt, nu știu nimic.

Nu știu și nu îmi este rușine să spun asta. După atâtea căutări de sensuri, de rosturi ale vieții, de motive de a trăi, cred că eu însămi sunt de ajuns. Și nu mi-e frică să recunosc, astăzi, că eu sunt de ajuns. Eu însămi, fără să-mi expun manierele, cunoștințele, fără să râd la fiecare glumă, fără să caut atenție. Eu însămi, precum un diamant neșlefuit care e conștient de autenticitatea lui chiar dacă nu a trecut prin mâinile oamenilor și nu a fost încă șlefuit. Chiar și sub greutatea celor mai masivi munți, un diamant rămâne un diamant.

miercuri, 24 august 2016

Recenzie - Clopotul de sticlă de Sylvia Plath

A trecut ceva vreme și deși de obicei primesc un cot de la alte persoane să mai postez, astăzi m-am ghiontit de una singură, în timp ce citeam în arhivele blogului, curioasă.
Am revenit așadar cu o recenzie a unei cărți care nu m-a dat neapărat pe spate, ci m-a făcut mai degrabă să-mi reanalizez situația. Clopotul de sticlă de Sylvia Plath, căci despre această carte vorbesc, este genul de carte pe care nu aș recomanda-o oricui. Trecând printr-o stare destul de dificilă, am găsit-o în unele momente deprimantă, însă de fiecare dată pot spune că a reușit să se plieze pe sufletul meu.
Personajul principal, Esther Greenwood este o fată în vârstă de nouăsprezece ani cu o situație destul de bună însă a cărei problemă este faptul că gândește mult prea mult. Esther trăiește într-o lume pe care o analizează neîncetat, ajungând să tragă nemulțumită concluzii despre ea însăși. Din acest punct de vedere, pot spune că m-am regăsit.
Își dorește să își găsească o meserie profitabilă însă nu o atrage ideea de a face ceva doar de dragul câștigului financiar. Este atrasă de scris și ar vrea să devină poetă însă nu crede că are suficientă experiență încât să scrie. Și-ar dori să se căsătorească însă respinge ideea de a depinde de un bărbat și de a avea o familie. Toate aceste contradicții se adună pe umerii tinerei Esther și devin mai grele cu cât timpul trece; viața devine monotonă și lipsită de saț odată ce confuzia se instalează.
Lumea prezentată de Sylvia Plath este destul de bizară; deși interesantă, este anostă, sentimentele personajului fiind fără substanță și realizările având o infimă importanță. Așadar, aș spune, că universul construit este destul de deprimant. Nimic nu are importanță și în același timp totul are consecințe. Esther urăște o parte din trecutul ei și acesta este motivul pentru care nu poate fi mulțumită de ceea ce este în prezent. Ea își dorește un viitor strălucit însă nu știe pe ce cale ar trebui să o apuce.
Având în vedere că o apreciez pe Sylvia ca autoare și m-am documentat în privința vieții ei, pot spune că acest roman este viața din perspectiva tinerei care fusese ea. Indecisă. Din câte m-am documentat, am aflat că acest roman a fost publicat nu cu multe luni înainte ca aceasta să se sinucidă.
Cred că acest roman explică cel mai bine trăirile unui viitor adult care se află în postura de a-și alege drumul în viață, iar atunci fiecare opțiune pare că este nulă și speranțele pentru viitor sfârșesc devorate de teama de a face o alegere greșită.

sâmbătă, 4 iunie 2016

Poate că...|O scrisoare pe care nu voi avea niciodată ocazia să o trimit

 


Stau în miros de iasomie și privesc cerul înstelat. Atmosfera aceasta romantică ar putea prilejui cele mai puternice visuri, însă nu acum. În seara asta simt că vreau să plâng. Și voi plânge în cuvinte.

Mai mult decât orice, urăsc faptul că mi-a luat dreptul de a avea un rămas bun. Oricât râvneam după finalul fericit, îmi doream să am măcar parte de un final pașnic. Dar n-am avut parte de el, căci din acea zi, întrebările mă tot bântuie. Greșisem atât de mult prin a-mi expune emoțiile?
Lumea este atât de rea și de crudă încât cred că greu îmi va veni să mă mai încred vreodată în cineva. Totul a devenit atât de obișnuit: trădarea, crimele, furtul, drogurile; doar sentimentele nu. De ce evită cu toții să și le exprime? Este atât de grav să faci asta, există o lege despre care urechile mele nu au auzit?
Am rămas cu o frică; aceea de a-mi exprima emoțiile. Și deși se contrazice cu vechile mele impresii, am ajuns să cred că nimeni nu are dreptul să-mi cunoască inima. Este oricum mult prea complexă pentru cineva.
De ce se sperie oamenii când le arăți inima ta?...
A fost la fel ca întâiul pe care l-am iubit. Nu a avut curajul de a spune ce simte, m-a lăsat cu inima frântă și neîncredere în oameni. M-a lăsat cu furie, deznădejde. Am ajuns să-mi plâng de milă pentru că nu mă mai recunosc scriind. Pentru că lacrimile mele au ajuns să curgă tot mai des. De ce se spune că dacă plângi, vezi mai clar lumea? Căci eu o văd tot mai încețoșată și anostă, tot mai plictisitoare, cu fiecare lacrimă pe care o vărs. Și nu am unde să fug când el era evadarea. Toți mă întreabă ce fac, cum mă simt și dacă mai plâng, dar nu atenția lor e cea de care am nevoie. Voiam să plâng pe umărul lui. Dar nu am unde să mă ascund. Brațele lui sunt deschise către oricare alta, însă nu către mine; mi-a întors spatele și am simțit că sunt trădată. Iar durerea este mai puternică ca niciodată pentru că îmi era și prieten. Sau doar așa credeam? Ce era el pentru mine? Mă iubea cu adevărat? M-a mințit tot acest timp? De ce nu-mi răspunde? De ce m-a lăsat cu atâta nesiguranță și atâtea întrebări fără răspuns? De ce?
A fost atât de greșit ce am făcu eu? A fost atât de urât? L-am trădat eu vreodată? "Nu te voi părăsi decât dacă ai face ceva de neiertat". Ei bine, explică ce am făcut.
Ești tu poate cel care nu mă mai iubește? De ce nu vrei să recunoști atunci? De ce mă lași să mă revolt împotriva propriului sine și împotriva lumii? De ce mă lași sa-mi pun atât de multe întrebări când știi ce gânduri negre am? De ce?...
Poate că răspunsul este mai simplu decât credeam și poate că... nu-ți pasă.

joi, 7 ianuarie 2016

Ochii tăi am să-i iubesc
la nesfârșit.
Fie că vor veni neîncetate ploi,
și anii grei vor fi căzând,
pe ai noștri umeri tineri,
iar soarele așteptatei primăveri
va răsări încet.
Iar fie că lacrimile îmi vor curge pe obraji,
sau zâmbetul îmi va fi la fel cald
ca în acele infinite seri de vară,
alinarea mea tot în a ta privire se va afla
și-n acei ochi etern verzi.