vineri, 9 octombrie 2015

Fragment

Mi-a revenit inspirația de a scrie și am decis să împart cu voi un pasaj din scrierea-mi. Am nevoie de o părere căci încă reflectez la faptul dacă mă pricep sau nu în a aborda o asemenea temă.
Cred că iubirea adevărată nu ar însemna decât să îți poți aminti de cineva cu lacrimi în ochi și totuși păstrând cuvinte frumoase și un zâmbet cald pe buze. Mi-am dat seama despre asta când am realizat că nu pot să îl urăsc. A pășit în viața mea și m-a intrigat așa cum un om căruia îi place să admire arta privește o operă extravagantă și totuși, măreață și complexă. Vrea să o descopere, să o observe, să o analizeze ca mai apoi să ajungă să fie marcat.
Mereu mi-am repetat în gând, uneori suferind, alteori mândră de sentimentele pe care le dețin, faptul că iubire mai măreață ca a mea pentru el nu avea să existe. Și de ce spun una ca asta? Pentru că a apărut în viața mea precum un vis, iar eu, cea care am iubit dintotdeauna să visez, mi-am înfrumusețat nopțile cu gândul la el și zilele privindu-l în existența lui frumoasă. Și trebuie să spun, că aveam ce admira căci în fiecare moment îl găseam tot mai frumos și plăcut mie și inimii mele, care râdea doar dacă îmi strângea mâna. La câtă iubire purtam în suflet pentru el, probabil că mă considera nebună. Și asta pentru că pe zi ce trecea, simțeam cum potirul cu iubire al inimii mele devenea tot mai plin, parcă făcându-mă să-mi port iubirea pentru el ca o amprentă pusă asupra existenței mele, pentru că așa avea să fie, indiferent de unde avea să ajungă unul și cât de departe ar fi fost celălalt.
Amintirea zâmbetului lui îmi alimenta veșnic inima-mi și motivul să trăiască.
Dar durerea era atât de mare când mă gândeam la cât de neplăcută i-aș putea fi, la cât de nebună m-ar putea crede pentru că mi-am lăsat dintotdeauna tumultul inimii să mă acapareze și uneori mă gândeam că îl iubesc atât de mult, încât o să ajungă să creadă că îl urăsc.