vineri, 9 octombrie 2015

Fragment

Mi-a revenit inspirația de a scrie și am decis să împart cu voi un pasaj din scrierea-mi. Am nevoie de o părere căci încă reflectez la faptul dacă mă pricep sau nu în a aborda o asemenea temă.
Cred că iubirea adevărată nu ar însemna decât să îți poți aminti de cineva cu lacrimi în ochi și totuși păstrând cuvinte frumoase și un zâmbet cald pe buze. Mi-am dat seama despre asta când am realizat că nu pot să îl urăsc. A pășit în viața mea și m-a intrigat așa cum un om căruia îi place să admire arta privește o operă extravagantă și totuși, măreață și complexă. Vrea să o descopere, să o observe, să o analizeze ca mai apoi să ajungă să fie marcat.
Mereu mi-am repetat în gând, uneori suferind, alteori mândră de sentimentele pe care le dețin, faptul că iubire mai măreață ca a mea pentru el nu avea să existe. Și de ce spun una ca asta? Pentru că a apărut în viața mea precum un vis, iar eu, cea care am iubit dintotdeauna să visez, mi-am înfrumusețat nopțile cu gândul la el și zilele privindu-l în existența lui frumoasă. Și trebuie să spun, că aveam ce admira căci în fiecare moment îl găseam tot mai frumos și plăcut mie și inimii mele, care râdea doar dacă îmi strângea mâna. La câtă iubire purtam în suflet pentru el, probabil că mă considera nebună. Și asta pentru că pe zi ce trecea, simțeam cum potirul cu iubire al inimii mele devenea tot mai plin, parcă făcându-mă să-mi port iubirea pentru el ca o amprentă pusă asupra existenței mele, pentru că așa avea să fie, indiferent de unde avea să ajungă unul și cât de departe ar fi fost celălalt.
Amintirea zâmbetului lui îmi alimenta veșnic inima-mi și motivul să trăiască.
Dar durerea era atât de mare când mă gândeam la cât de neplăcută i-aș putea fi, la cât de nebună m-ar putea crede pentru că mi-am lăsat dintotdeauna tumultul inimii să mă acapareze și uneori mă gândeam că îl iubesc atât de mult, încât o să ajungă să creadă că îl urăsc. 

marți, 4 august 2015

Gânduri noi

Nu aș fi prevăzut nicidecum o revenire prea curând, însă inspirația mi-a fost dată de minunata Anca, care a reușit să-mi lumineze colțul de minte întunecat, în care din nefericire se aflau și gândurile mele în legătură cu acest colțișor pe care-l numesc blog. Voi face așadar o foarte scurtă recapitulare a vieții mele de când nu am mai scris personal aici căci ar fi câteva lucruri de povestit.
În primul rând, exprimarea-mi care s-a adaptat dacă pot zice (căci mai am de studiat și învățat pentru a ajunge la performanța pe care mi-o doresc) stilului gotic de care sunt pur fascinată. În iarna ce a trecut, am descoperit minunate poze cu fete înveșmântate în cele mai minunate rochii pe care le-am văzut vreodată, am găsit scrieri profunde cum nu am mai citit nicicând și am privit viața dintr-un punct de vedere pe care îl mai experimentasem, însă nicicând până atunci cu o atât de profundă plăcere. Mi-am schimbat punctul de vedere în legătură cu foarte multe lucruri, am început să apreciez artele întunecate mai mult și pot spune că sunt mai sensibilă în ceea ce privește sentimentele transpuse prin scris. 
Iar ca anunț important pentru oricare cititor interesat, mă voi reprofila și voi posta despre noua mea pasiune în legătură cu această cultură și îmi voi continua călătoria în această viață, exprimându-mi perspectiva despre lucrurile care contează cu adevărat pentru mine și anume, ideile filozofice și arta. Voi posta cât de curând, iar în cazul în care curiozitatea vă este mai profundă decât prevăd eu, dragii mei lectori, vă las să v-o alinați prin a-mi vizita contul de ask pe care, spre rușinea-mi, am fost mult mai activă decât aici. 


A voastră eternă prietenă,
Flavia

vineri, 19 iunie 2015

la joacă cu demonii

Mi-am petrecut viața arătându-le celorlalți demonii mei, ținându-i departe. Asta am făcut-o și cu tine. Ți i-am arătat pe rând, crezând că vei pleca și te vei plictisi de ei căci nu credeam că vei rezista atât. Dar ce nu știam eu este că la fel ca mine și tu ești mai mult decât vrei să pari. 
~*~
Ești precum o umbră ce îmi bântuie gândurile și nu-mi dă pace. Te ții de mine, ești ca un vis, o iluzie dar atât de real ești. Când îți ating pielea simt cum fiorii mă bântuie, exact ca și cum călătoresc până în infern și descopăr că de fapt acesta nu este altceva decât un paradis atunci când descoperi că iubești suferința. Mi-am trăit viața cu impresia că sunt un demon neîmblânzit și că am un suflet negru până să îmi arăți tu că pot fi un înger exact ca toți ceilalți. Unele clipe le-aș opri să devină eternități ca să putem trăi prezentul pe care îl avem împreună pentru totdeauna. Dacă ai ști câte tentații îmi răscolesc sufletul cu fiecare scânteiere a privirii tale de smarald. Îți place să-mi zâmbești, dar la ceas de seară, când mă pun să dorm, tot chipul tău trist și gânditor îmi apare și tot sărutul despărțirii mă bântuie mai mult. Te iubesc ca înger și demon, ca iluzie și ca realitate. Ia-mă în brațele tale și strânge-mă până când rămân fără respirație, iar dacă dorești să mă părăsești, lasă-mă fără de viață căci să trăiesc fără tine nu pot așa cum luna nu poate să strălucească fără soare.

My fall will be for you
My love will be in you
If you be the one to cut me

I will bleed forever


fantezie reală

Știam de mai mult timp că sunt pierdută,
printre stele,
ecouri,
culori,
universuri imaginare.
Știam că trăiesc în lumea mea
și totul era perfect.
Asta până să apari tu.
Erai precum o poveste
ce capătă contur
în realitate,
iar când privirile ni s-au intersectat
am simțit cum realitatea și fantezia se unesc
precum ziua și noaptea
și nu știam dacă
e un alt apus
sau un răsărit...
Iar acum,
acum sunt tot pierdută,
printre stele,
ecouri,
culori,
universuri imaginare;
iar acum lumea mea încă există
la fel de adevărată ca înainte,
dar o împart
cu tine.

joi, 18 iunie 2015

în ochii mei
a căror privire de gheață
fulgeră,
tu ai știut să aprinzi
mii și mii
de dorințe
precum un foc mistuitor
ce nu se va mai
stinge
vreodată.

miercuri, 17 iunie 2015

Natură

Natura geme prin fiecare adiere și cântă prin flori.
Dansează înmugurind copacii și se joacă pictând stele pe cer.
Ne cheamă la soare, la lună, ne scrie prin izvoare și câmpii,
ne sărută când cerul e senin iar când plouă, ne mângâie sufletele suferinde.

pierdută

Ochii tăi
sunt ca două mări
în care mă
scufund
la nesfârșit.
Și tot încerc
să rămân la suprafață,
să nu mă înec
cu iubirea
din ei.
Dar orice efort
e-n zadar
căci
nu știu
să înot.

sâmbătă, 6 iunie 2015

început

era ca și cum inima mea
se afla în mijlocul unei grădini.
iar după o iarnă lungă,
acum creșteau trandafiri
iar oricât de mult
ar fi durut
când spini-mi atingeau inima
simțeam că viața-mi curge prin vene
odată cu sângele ce proaspăt și cald
se risipea...

sâmbătă, 9 mai 2015

sub un singur cer

eu trăiesc sub un singur
cer.
și știu că soarele va apune
și norii;
nicicând nu vor mai fi
la fel.
știu că voi rămâne
doar
cu ecoul albastru
al privirii tale
ce-mi va răsări în minte iar
și iar.

dar ai atins stelele de pe cerul
violet;
și-ai supraviețuit
furtunii negre
de cuvinte.
așa că de ce să nu
mă prinzi de mână,
chiar dacă soarele
apune?

sâmbătă, 25 aprilie 2015

primăvară

florile,
sărutul fin al lui mai.

De fiecare dată când sădim o floare așteptăm momentul în care aceasta va crește mare și frumoasă; momentul în care florile ei ne vor copleși prin frumusețea și mirosul acestora, prin culorile vii și unicitatea lor. Nimic greșit până la urmă, dar floarea nu are cum să crească, înflorească și să fie frumoasă fără o contribuție la creșterea acesteia. Grija din fiecare zi ca aceasta să aibă apă și lumină, atenția acordată evoluției ei reprezintă adevăratul motiv pentru care este atât de minunată când înflorește. Munca transformă orice sămânță mică într-o floare mare și frumoasă, la fel și iubirea și atenția.
În momentul în care ne naștem, sufletele noastre sunt precum niște semințe presărate de soartă prin diferite colțuri ale lumii; grădina vieții fiind plină de diferite sortimente de flori cu diferite înfățișări, miresme, însă toate unice și frumoase. Nu toate florile cresc la fel de repede, la fel de mari și la fel de colorate, asta pentru că sămânța a fost încredințată cuiva și fiecare dintre noi are o sămânță în grijă; acea sămânță suntem chiar noi. Noi suntem și grădinarii și florile în același timp și trebuie să depunem mai întâi o contribuție ca grădinari pentru ca după să ne putem admira înflorind.
De ce ne aflăm în această grădină, nu putem cunoaște cauza și nici de ce solul în care am fost plantați este plin de suferință și durere. Însă suntem flori și ne îndreptăm spre soare, creștem cu lumină și cu cât trece timpul, suntem tot mai sus urmându-i calea.

duminică, 29 martie 2015

Zori

Negură și praf de stele,
scânteiau pe mâna ta.
Am privit
iubirea tainică,
ce pe mână-ți
strălucea.
Și-am știut
că ești alesul,
viselor
de catifea.

Iar când ochii
de cafea,
mă priveau atenți și mari,
am surâs
silențioasă,
privind lunile închise,
ce pe chipu-ți
se profilau;
vorbele-ți răsunau
în mintea-mi,
tot sfioase, tot amare.

vineri, 13 februarie 2015

Sfârșit de săptămână

Cum să mă mai exprim, când, citind atâta poezie descopăr că sunt mai jos decât credeam că sunt? Și eu credeam că sunt o simplă amatoare... Nu are niciun rost să-mi dau cu părerea asupra acestei săptămâni, a fost prea aglomerată, un amalgam de evenimente atât bune, cât și rele încât nu știu ce părere să am. Aș putea să spun că sunt confuză, dar nu sunt nici măcar atât. Simt nevoia unei resemnări, unei puteri de a mă ridica, din pământ de unde mă aflu, să renasc și să strălucesc, să mă car de una singură în brațe, către persoana care vreau să fiu, să devin. Am nevoie de sufletul meu, acel timid și rece prieten ce zace ascuns după fizic, acel loc în care dacă mă atingi, voi fi mai profund atinsă decât ți-ai dorit vreodată.
Mi-e dor de o poveste, de un simplu moment, un rezumat al unei vieți transpus pe hârtie, ficțiune sau nu, de o evadare scurtă, fără alte complicații/implicații. De o simplă înșiruire de idei, care să nu mă marcheze, să mă ajute să călătoresc, să mă ducă departe într-o anume direcție, nu pe care o doresc și nici pe care o aștept.
Nu mai pot spera la simplitate. Simplitatea e ceva ce îmi doream de mult, acum aspir către complicat și către artă, oricât de netalentată/neinspirată aș fi.
Ce evadare să mai am? Ce poveste mai scurtă să ascult decât o melodie frumoasă, în timp ce privesc cu respirația tăiată acest videoclip de vis? Sunt prinsă în ficțiune în weekend-uri și tocmai de aceea le iubesc. Mă întorc acasă, la poveștile din cărțile prăfuite din bibliotecă și la melodiile fredonate până târziu în noapte. Ascultați o parte din sufletul meu, dacă vreți și voi, la fel ca mine, să evadați în basme.

joi, 29 ianuarie 2015

Suntem leneși

Ceea ce m-a inspirat să deschid acest subiect a fost fața unei fete considerate „boboacă populară” la noi în liceu. Machiajul ei cu negru nu mă speriase, însă se uita în jur ca și cum totul arde, nu mai spun că expresia ei facială lăsa de dorit. Ea doar a fost cea care mi-a deschis ochii, pentru că adolescenți depresivi în rândul bobocilor (și nu numai), sunt mulți. Pe holul școlii, oriunde și oricând, se întâmplă neapărat să dai de o față care îți transmite să te împuști sau că nu are nimeni chef de tine. Știu că probabil abordez acest subiect în mod greșit și poate că voi fi judecată pentru această postare, dar toate aceste lucruri nu au legătură decât cu felul nostru de a fi leneși.
Pot să se inventeze tot felul de mașinării care să mestece mâncarea pentru noi și să ne ia din pat și să ne ducă la școală, dar starea emoțională tot cu noi are de a face; iar dacă suntem leneși din punct de vedere emoțional, nu este bine.
De ce sunt oamenii fără probleme depresivi?
Am întâlnit oameni fără casă, bolnavi sau care nu au ce mânca zâmbind, având speranțe îndrăznețe pentru ziua de mâine și o motivație cât pentru întreaga țară. Asta este pentru că ei sunt învățați de unii singuri să supraviețuiască și să se motiveze, să-și câștige încrederea în ei și în faptul că pot trăi viața așa cum le place lor, chiar dacă nu totul este minunat.
Însă cei care au de toate? De ce sunt ei așa de triști?
Toate sunt din cauză pentru că vrem atenție, fără să conștientizăm asta. Nu este vina noastră, pentru că toată lumea are nevoie de afecțiune. Problema este că nu o acceptăm atunci când vine din partea cuiva, ci doar atunci când simțim noi că avem chef să fim iubiți ce ceilalți, iar dacă atunci nu vine, ne bosumflăm. Doar că problema nu este neapărat atenția, ci lipsa de motivare din partea noastră.
Când primim susținere, considerăm persoanele care ne susțin mincinoase, proaste sau pur și simplu credem că nu merităm susținerea, iar dacă nu o primim ne spunem că nu are rost, dacă nu ne susține nimeni. Ceea ce ne lipsește de fapt, nu are legătură cu ceilalți, ci cu noi înșine: noi suntem universul nostru și cei din jurul nostru în același timp. Dacă noi ne motivăm și credem că vom face ceva, o vom face. Dacă noi ne credem cumva, așa suntem considerați și dacă noi arătăm ceea ce putem face, nimeni altcineva nu ne poate contrazice.
De când sunt la liceu, am avut parte de tot felul de situații și, deși pe moment m-am pierdut cu firea și m-am simțit demotivată și patetică, am continuat, repetându-mi că tot ceea ce fac mă reprezintă iar ceilalți nu contează. Cei care mă acceptă așa cum sunt, sunt oameni apropiați, iar cei care nu mă acceptă nu merită să deschidă ușa spre viața mea.
Ni se întâmplă de multe ori să vrem să ne apropiem de unele persoane, dar dacă ele nu sunt în stare să ne accepte pentru cine suntem, de ce am dori să le avem aproape?
Eu cred că trebuie să lăsăm deoparte această lene emoțională, pentru că viața nu se va hotărî să vină într-o zi să-ți spună „Acum ești puternic!” și tu chiar vei fi. Aceste lucruri se învață în timp, așa cum se învață și motivația. Trebuie să încerci să fii mai bun, pentru că nu o va face nimeni pentru tine și ai o singură viață pentru a demonstra cine ești. Dacă nu vrei să înveți aceste lucruri, nu mai ai motiv să fii trist/ă, pentru că nici măcar nu încerci!

vineri, 16 ianuarie 2015

Carte: Tess d'Urberville de Thomas Hardy

Tess d'Urberville este povestea unei fete de la țară care își trăiește viața pentru fericirea și mulțumirea celorlalți. „O femeie pură” așa cum scrie și pe prima pagină a romanului. Cred că povestea de viață a lui Tess este un caz trist, o simplă demonstrație a faptului că un suflet bun nu reușește niciodată să mulțumească pe toată lumea.
Desfăşurarea prost orânduită a planului bine orânduit al vieţii face ca rareori cel chemat să vină şi rar se întâmplă ca omul ce ţi-e sortit să-l iubeşti să apară la ceasul potrivit iubirii.

duminică, 11 ianuarie 2015

Carte: Harta timpului de Félix J. Palma

Harta timpului este o carte cu o acțiune structurată în trei părți, în fiecare conturându-se alte personaje, naratorul omniscient descriind alte povești, dar care au totuși legătură cu celelalte părți și personaje, acțiunea legându-se ca un lanț. Poate că autorul a vrut să sublinieze faptul că detaliile fac diferența, sau poate faptul că depinde mult de perspectiva noastră. Eu am înțeles mai multe lucruri, deoarece poveștile diferă, la fel și concluziile pe care le-am tras pe parcursul lecturii.
„Dacă ar exista mașini care să ne ajute să ne corectăm până și greșelile cele mai stupide, am ajunge să trăim într-o lume plină de iresponsabili. ”

Schimbare

A sosit momentul să mă despart de bobiță. Cred că până la urmă, așa se întâmplă în viață: ne schimbăm. Eu am simțit nevoia de schimbare și mă întorc la numele meu adevărat, la Flavia, pentru că acum simt că îmi pot asuma cuvintele. Știu că nu am mai scris de mult pe blog, nu este timp de scuze. Pur și simplu mi se necesită la școală mai multă creativitate, iar pentru blog, capul meu rămâne gol și lipsit de idei. Sper să reușesc să schimb situația. Poate că a fost și din cauză că am crezut că nu mi se mai potrivea numele, personalitatea însușită. Dar m-am întors, gata să-mi expun părerile, căci nu îmi mai este rușine de persoana mea și sunt pregătită să spun ce am de spus. Inițial, am vrut să șterg toate postările, dar m-am gândit că pe urmă mi-ar părea rău să nu-mi văd evoluția în timp. Momentan, link-ul rămâne același.Mă voi gândi o perioadă dacă trebuie sau nu să-l schimb. Eram gata să renunț la blog, când m-am gândit că așa e și în viață: nu poți renunța când vrei. Așa că, fie că mai citește cineva sau nu ce este aici, eu continui să scriu pentru mine și nu pentru altcineva. Dacă am învățat ceva în 2014(că suntem în noul an deja și eu nu am mai scris nimic despre asta), este că suntem singuri pe lumea asta și trebuie să ne apreciem noi singuri, nu altcineva. Vă salut și voi posta peste puțin timp o recenzie! Fiți pe fază!