marți, 19 august 2014

Scrisoare către trecut (sau viitor)

Nu scriu această postare din dorință de comentarii, vizite ș.a.m.d. . Această postare este scrisă din adâncul sufletului meu, postare pe care o scriu din dorința ca atunci când caut în arhivele blogului, să găsesc aceste cuvinte care să-mi amintească de cine sunt, sau măcar, de cine eram.

A trecut mult timp de când a plecat. Când sunt în casa bunicii, încă îi mai aud uneori respirația, însă asta foarte rar, când îmi amintesc. Pozele sale cu el tânăr stau atârnate pe pereți. Într-o poză color încă mai zâmbește, făcând cu mâna și mă întreb dacă acea poză e din trecut sau din prezent. Bunica își mai aduce aminte de el. E prezent în majoritatea poveștilor ei. A trecut mult și cu toate astea, parcă era ieri.

Am fost singură de mică. Mama mea s-a temut să aibă alți copii din cauza faptului că atunci când m-a născut, a avut o problemă cu spatele. Nu i-a interzis nimeni, însă ea nu a mai vrut. Nu știu cât era de riscant, însă poate că așa a fost să fie. Ea chiar își dorise mereu o fetiță și odată ce a avut-o, nu îi mai trebuia altceva. Satul nostru e pe un deal, destul de izolat. Nu are mulți copii. Nu cred că a avut vreodată, decât pe timpul lui Ceaușescu, când nu prea aveai cum să părăsești țara. Când eram mică, mă jucam în nisip, singură, imaginându-mi că acel nisip era tot ce voiam eu : un castel, mâncare, noua mea căsuță. Din când în când mai primeam vizite de la alți copii, dar asta foarte rar. Vacanțele de vară erau foarte plictisitoare pentru mine. Eram singură și nu aveam ce face. Totuși îmi găseam alinarea. Ieșeam pe grădină cu bunicul, mâncam castraveți și vorbeam despre orice. Eram prea mică pentru a scoate pe gură ceva cât de cât inteligent, însă mai făceam ceva. Poate că până să se îmbolnăvească, bunicul nu ținea atât de mult la mine, sau poate ceea ce spun e greșit. Mama spunea că el mereu păruse o persoană puternică și nu își arătase prea mult emoțiile. Dar era o persoană care poate că ascundea ceva, poate că trăise diferit și poate că ceva îl făcuse să fie așa. Când aveam patru ani el se îmbolnăvise. Paralizase destul de rău și trebuia să stea la pat. Deși eram mică, conștientizam faptul că boala lui nu era ceva bun. Însă dacă acel lucru nu s-ar fi întâmplat, poate că în prezent nu mai aveam o parte atât de sensibilă. Poate că aș fi scos cuvinte pe gură fără să-mi pese. Când eram mică o făceam, însă acum nu mai am cinci ani. Nu așa am fost educată să fiu.
De când bunicul meu stătea la pat, începusem să stau și eu mai mult prin casă. Avea mereu nevoie de ajutor dacă ar fi vrut să se miște, așa că eu aș fi putut chema pe cineva în caz că nu era nimeni prin casă. Însă, făceam mai mult de atât. Datorită lui, încă de pe vremea când eram la grădiniță, învățasem literele. Îmi doream mult să citesc și să scriu, însă nu îmi ieșea nimic. Cu mâna care nu îi era paralizată, el mi le desena în aer. Eu deschideam cărți și luam literele mari de tipar, singurele care le cunoșteam pe atunci și îl întrebam ce reprezentau. Găsisem litera A. O desenasem în aer și îl întrebasem ce semnifică. Țin minte când mi-a spus:
– Aceea e litera A.
Învățasem încet, încet literele. Știam datorită lui să desenez frumușel de la 4-5 ani. Când mergeam la grădiniță, citeam din cărți, încetișor, povești. Mă simțeam într-un fel superioară celorlalți, dar nu era mândrie, ci mai degrabă dorință de a le împărtăși celorlalți ceea ce știu. Când începusem clasa I, nu îmi fusese greu. Până atunci, făcusem și câteva adunări. Eram o elevă bună la școală. Printre cele mai bune. Poate și acum aș fi dacă aș avea voință.
Deși îmi era bunic, și de obicei bunicii le citesc nepoților povești, de data aceasta eu eram cea care citea. În fiecare zi după ce veneam de la școală, îmi plăcea să îmi explorez cărțile cu povești pe care le aveam. Îmi plăceau mult așa că le citeam cu voce tare. Le citeam și el le asculta. Din cauza bolii, la cât de urât îi era, bunicul mă mai chema și îmi spunea să îi mai citesc. Mă simțeam utilă. Și apreciată.

Găsisem cândva niște sclipici uitat de verișoara mea mai mare. Ca o fetiță încăpățânată ce eram, m-am dat cu el pe la ochi și m-am admirat, sperând că așa voi fi mai aproape de înfățișarea de zână pe care mi-am dorit-o de mult timp. Pe vremea aceea trăia la noi în sat o femeie care avea probleme cu ochii. Nu știam cât de bine vedea, însă ochii ei arătau destul de dubios. Când m-a văzut cu sclipiciul pe ochi, bunicul mi-a spus să-l dau jos. Îmi povestise despre acea femeie și spusese că ochii îi erau așa din cauza sclipiciului. Am întrebat-o mai târziu pe mama dacă e adevărat și ea a râs. Desigur că nu era. Însă bunicul a vrut să-mi deschidă ochii că am o vârsta prea fragedă ca să-mi pese de cât de frumoasă sunt. Eram copil și trebuia să mă bucur de copilăria mea. Să fiu drăguță datorită zâmbetului meu călduros, nu datorită sclipiciului de pe ochi. Și ca de obicei, avea dreptate.

Îmi spunea că sunt cea mai frumoasă și cuminte. Să fii un copil și să îți spună lumea că ești cuminte, semnifică ceva. Sau cel puțin pentru mine semnifica ceva atunci. Nu știu cât eram de simpatică și adevărul e că uneori eram drăcoasă. Dar bunicul fusese cel care mă iubise exact așa cum eram. Poate că se gândea că voi deveni cândva un om mare. Cândva spusese că îi pare nespus de rău că nu avea să mă vadă mare. Simțea probabil sfârșitul. Chiar plânsese când îmi spusese asta. Eu eram mică, trăiam într-o lume de basm și credeam cu tărie că vom trăi cu toții până la adânci, adânci bătrâneți. Însă trebuia să mă lovesc cu fruntea de realitate. Creșteam încet și începusem să am și alte interese. Însă continuam să iubesc cărțile și revistele. Deja citisem două Biblii pentru copii și știam lucrușoare. Momentul în care bunicul murise, nu fusese unul bun. Cel puțin asta am crezut. Era bolnav și cu toate astea nu mă așteptasem. Eram în clasa a IV-a. În ziua respectivă nu îl văzusem deloc. Fusesem la oraș până după amiaza, iar până seara mă odihnisem. A doua zi, mama mă trezise devreme și îmi spuse:

– Flavia, bunicul nu mai e.

Țin și acum minte cearșaful alb în care mi-am afundat capul și am început să plâng. Nu trebuia să plece. Mai avea atâtea de văzut. Trebuia să mă vadă mare, să mă vadă crescând. Chiar și acum stau de multe ori și mă gândesc la cum ar fi ca el să mă vadă cât de mare sunt. Însă el era o persoană mult prea bună pentru această lume. În șapte ani nu spusese un cuvânt urât, nu certase pe nimeni. Poate că fusese de fapt salvat de răutățile acestei lumi.

Încă mă gândesc la cât de deșteaptă mă credea el. La faptul că asculta orice povestioară îi citeam. Uneori, scriam și eu povești. Însă erau scurte. Când eram mai mare și le-am recitit, mi s-au părut drăguțe. Bunicul meu m-a făcut să cred că am un dar special. M-a făcut să înțeleg literele și să leg cuvinte în propoziții. Nu semnifica pe vremea aceea nimic pentru mine, însă acum e mult. Îmi doresc ca într-o bună zi să stăpânesc arta de a scrie, să stăpânesc cuvintele mult mai bine decât o fac acum. Să fiu încrezătoare cum eram atunci. Nu vreau să devin copilul de altădată, dar îmi doresc să înțeleg ceea ce vreau de la viață și să lupt pentru asta.

Îi mulțumesc bunicului meu care astăzi trebuia să împlinească vârsta de 70 de ani pentru timpul și răbdarea acordată. Îi mulțumesc pentru vorbele bune cu care mă întâmpina când veneam de la școală și pentru sfaturile pe care mi le dădea din dorința ca eu să devin un om mai bun. Îi mulțumesc pentru educația frumoasă pe care mi-a dăruit-o în decursul celor 7 ani pe care și i-a petrecut stând în pat. Sunt sigură de faptul că știa ce face și că era conștient că într-o bună zi îi voi mulțumi. Îmi pare nespus de rău că a murit atât de devreme iar eu nu eram suficient de matură să îi mulțumesc pentru toate lucrurile pe care le făcea. Însă, a rămas în amintirea mea iar eu nu îl voi uita pentru bunătatea și răbdarea sa.

cu mult drag, a lui bobiță

4 comentarii:

  1. Flavia, am plâns.
    Sper ca într-o zi să găsești o persoană care să te înțeleagă atât de mult precum bunicul tău. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Exact la fel a fost si in cazul meu, asa ca iti inteleg povestea mai bine decat mi-as fi dorit. Tot respectul pentru bunicul tau, a crescut o persoana cu adevarat minunata!

    RăspundețiȘtergere
  3. În postul acesta am găsit o parte pierdută din sufletul meu.Îmi pare atât de rău pentru buncul tău.Însă da,asta e viața,așa suntem făcuți noi,oamenii.Ne naștem singuri și murimi singuri.Eu încă mai am toți bunicii în viață,Slavă Domnului,însă nu știu cum o să fie după ce ei vor trece de viața aceasta.Îmi pare chiar foarte,foarte rău.

    Ești o persoană minunată,bunicul tău a educat și a crescut o persoană cum foarte,foarte rat ți-e dat să întâlnești.Dar pentru amintirea lui și pentru el,ai grijă de tine!

    RăspundețiȘtergere
  4. Imi pare de rau pentru buncul tau, am plans si eu.
    Ai avut un bunic special, sunt sigura ca el e tare mandru de tine!
    Te tuc!

    RăspundețiȘtergere